Ironic

E ironic cand mergi cu autobuzul la 10 noaptea, spre casa si te gandesti ca te-ai maturizat, si auzi brusc Bug Mafia, Dupa blocuri, melodie data de sofer la maxim... Ironia consta in faptul ca eu la 22 de ani cred ca sunt matura dar descopar oameni de 40-50 de ani care nu au trecut de anumite faze adolescentine.
E ironic faptul ca desi tu strigi din rasputeri "Eu am fost aici!!!" crezand ca urma ecoului tau va ramane imprimat pentru totdeauna in asfalt, in pamant, in copaci, in cladiri, in aer, dar de fapt nimeni nu o sa mai auda maine... Dar tu te chinui pentru cateva clipe sa iti asiguri continuitatea ta in istorie, dorindu-ti ca macar o frunza sa pastreze amprenta vocii tale, chiar daca la toamna, se ofileste, cade si putrezeste in pamant.
E ironic faptul ca te hotarasti sa nu-ti mai pese de nimeni si sa inveti ca cel mai importatnt esti Tu, dar imediat dupa, cineva te face sa suferi si iti dai seama ca nu ai sa treci niciodata de faptul ca iti pasa de toata lumea desi nimanui nu-i pasa de tine. E ironic ca, pentru a reusi sa te gandesti numai la tine si sa faci numai ce e bine pentru tine, trebuie sa te izolezi, sa devii un solitar... Asta da Ironie!
E ironic ca lasi timpul sa treaca, gandindu-te ca ai sa faci maine ceea ce poti face azi, amanand pana va fi prea tarziu si abia atunci realizezi ca nu o sa mai ai ocazia sa indeplinesti ceea ce ti-ai propus pentru ca nu traisti vesnic, nu esti nemuritor si timpul nu te asteapta pe tine sa-ti revii.

Suflet pereche

Toata lumea ma intreaba, chiar si la varsta asta, cum e sa am o sora geamana... Niciodata nu am stiut ce sa raspund. Pentru ca nu stiu cum e sa nu am o sora geamana. Ne-am nascut in acelasi timp, am crescut impreuna, ne-am maturizat impreuna, si nu pot sa imi imaginez toate etapele prin care am trecut pana acum, fara sa o am pe ea alaturi. Imi este imposibil sa-mi inchipui cum ar fi fost viata mea, daca m-as fi nascut singura. Probabil de un infinit de ori mai urata si fara nici un sens. Ea e o ancora care ma tine la suprafata pamantului si a realitatii, e un stalp de care ma sprijin atunci cand imi pierd echilibrul, e felinarul care ma ajuta sa ies din oceanul de depresii, e sufletul meu pereche. O dragoste infinita ma leaga de ea, o nevoie absoluta. Imi place sa cred ca atunci cand am fost concepute, ne-a fost dat un singur suflet, dar noi l-am impartit si ne-am ales partile de care aveam nevoie. Pentru ca acum, la 22 ani, imi dau seama ca toata viata noastra a fost o continua completare. Unde greseam eu, ea facea bine, unde cadeam eu, ea se ridica, unde ma pierdeam eu, ea ma gasea si invers. Toate bucuriile, supararile, gandurile, visele le-am impartit cu ea. E singura care ma cunoaste, uneori mai bine decat mine. E singura care vede prin mine dar totusi nu se sperie si nu da inapoi. Cand nu e de-acord cu mine, imi spune si cand fac ceva bun, ma lauda. Sunt dependenta de prezenta ei. S-a intamplat de multe ori sa nu avem ce sa ne zicem dar totusi ne simtem bine, tacand impreuna. E sufletul meu pereche.

Si cand ma gandesc...

Si cand ma gandesc ca nu am realizat nimic din ce mi-am propus in copilarie, nu mi-am indeplinit nici macar o dorinta, nu am atins nici un tel, de abia atunci ma intreb daca e posibil sa o iau de la capat. Anii trec, ma maturizez, cresc practic precum Praslea cel Voinic, fara sa-mi dau seama, fara sa-mi inchipui ca sunt ca restul oamenilor, ca am acelasi ritm, ca avansez in acelasi timp... Si atunci cand realizez, regret. Regret timpul pierdut aiurea, regret ca am tacut atunci cand trebuia sa fi spus ceva, regret ca daca as putea sa o iau de la capat, as face exact la fel. Si ma simt pierduta...

"Greselile tineretii sa nu le judeci niciodata" dar eu am ajuns sa le judec pe ale mele, chiar daca unele m-au facut sa ma simt bine, tot ma judec pentru inconstienta de care am dat dovada. Ma supara si increderea absoluta pe care am avut-o in oameni si pe care am pierdut-o undeva pe drum, venind incoace, spre prezent, si indreptandu-ma spre viitor. Ma supara senzatia ca am gresit de multe ori, si am ales alte cai fata de cele ce-mi erau menite. Si ma sufoc...

Dar sufocarea mea e formata din lipsa increderii in sine, frustrare, nervi, ganduri intunecate, pesimism si o anumita doza de realism. Dar nu pot sa ma schimb. Incerc dar nu ajung la nici un rezultat. In lumea mea, totul stagneaza, ramane la fel. Te nasti intr-un anumit fel, mori la fel. In lumea mea, te nasti prost, mori prost. In lumea mea, viata e ca un ciclu, si greselile se repeta la infinit.

Si am cautat! Si am cautat! Si nu mai pot... eu mor... murind respir, respir murind... Si caut! Si caut! Nu mai rezist... eu tac... tacand vorbesc, vorbesc tacand... Ciudat si intortochiat e drumul meu... ma ratacesc si mor...respir si tac... vorbesc... Ma pierd! Si fug!!!